Aici mi-am potolit setea de a vedea pe cineva cunoscut. L-am vazut pe Mihai Bologan. Problema e ca doar l-am vazut, nu am reusit nici macar sa ma salut cu dinsul din motiv ca in momentul cind eu plecam de la casa, el parasea localul.

Am luat loc in colt, cum imi place: sau nu vad pe nimeni sau ii vad pe toti. Dar nu puteam sa nu observ ce centru cultural international e McDonalds. In special moldo-turc (sau arab). La masa de alaturi au luat loc 4 reprezentanti ai culturii arabe/turce. Nu intelegeam nimic din ceea ce vorbesc, cu exceptia a “ketchup” sau “double”.

Se cam raresc cumparatorii. Presupun ca ora de virf trecuse, sau in citeva clipe incepe (stiti, ca linistea inainte de hazard).

E ok mincarea, dar recunosc ca nu maninc aici des, sa recunoastem, chiar nu e sanatos, si eu voi simti asta in citeva ore.

Cinta “Halo” de Beyonce, imi place foarte mult cintecul. Este si video, rar in localuri muzica merge in concordanta cu imaginile.

Totusi in acest post vroiam sa mentionez despre Punctualitate. O latura defavorizanta a mea, mereu intirzii… aproape mereu. Dar vroiam sa mentionez faptul ca nu trebuie sa va permiteti sa pierdeti timpul.

//Cinta Cassie – Long way 2 go, nu credeam sa mai vad videoclipul la vreun post de televiziune. Cassie tot timpul mi s-a parut ca o versiune mai tinara a Jameliei.//

In concluzie: Nu mincati la McDonalds, dezvoltati un Time Management bun, si nu intirziati.

//Am avut dreptate, casa acum e plina si oameni inca mai vin, se apropie ora de virf.//

Este ora 13.01 si eu plec acasa.

La fel si pentru cei ce stau asezati.
In timpul cit mincam, desi nu aveam mult de mincat, dar mai mult scriam, am reusit sa fiu gazda pentru 2 persoane, in intervale de timp diferite.

—-
Privesc peste 2 mese pe diagonala si observ un tinar suparat cu telefonul in mina, statea in aceeasi pozitie de cind venisem, si va sta asa mult timp, desi cea pe care o astepta venise de ceva timp. Se cearta. Eh, dragostea asta….
—-

Revenim la chiriasii mei. Primului i-am dat acord cu capul. Celei de a 2-a persoane, o doamna, in jur de 40 de ani, involuntar am spus “Sigur doamna”, incercind sa fiu cit mai politicos, dar am denotat, mi se pare, lipsa de respect, presupun ca era intonatia.

Cinta “Chica Bomb”. Imi place Galbenus, trebuie sa vin mai des pe aici, ascult totusi cintecul pina la sfirsit inainte sa plec. Pacat, nicio fata cunoscuta, am tot maturat publicul cu ochii, niciun succes. Imi plac locurile aglomerate, dar oricum te simti singuratic.

Trebuia sa ajung la sectia “Invitatii si Vize”, dar au un program care nu prea imi permitea in general sa aflu ceva informatiie, consultatiile fiind pina la orele 12. Dupa ce m-am uitat cit se poate de mult pe pereti (cautind anume panouri cu informatie si ceva info pentru viitor) am tot ascultat ce se intimpla in jurul meu.

Era un domn care statea si astepta la “Sectia de imigrare si repatriere” cu o problema si presupun ca avea nevoia sa isi prelungeasca viza de sedere in tara sau ceva de tipul. Din nefericire pentru dinsul, doamna de acolo era foarte nepoliticoasa si in nici un caz nu vroia nici macar sa arate putin interes in a ajuta. Au tot discutat, dar degeaba, intr-un final a spus: “Nu putem sa va ajutam. Plecati din tara.” (Inainte de asta am auzit cum vorbeau daca domnul are copii comuni, cu, presupun eu, o cetateanca a Moldovei), la care domnul a raspuns afirmativ, iar la intrebarea “daca sunt casatoriti” a raspuns ca “Nu prea”

//Important e de mentionat faptul ca scriu acest post inca fiind in BMA (cu foaie si pix) si acum m-am lovit cu capul de peretele din spatele meu cind m-am indreptat//

Continuam istoria. Intre timp, cit stateam pe scaun in fata Cancelariei, domnisoara de acolo, secretara presupun, a vorbit tot timpul la telefon si erau convorbiri unde linia de subiect este “eu ma pling si tu ma asculti”. Si se plingea de faptul ca aici (locul de munca) e leva si nu platesc si vreau sa ma duc si spunei lui shinu sa ini caute alt loc (Am aflat numaice ca se numeste Marioara domnisoara in cauza).

Dupa toate acestea (chiar daca trecuse orele de consultatie) m-am apropiat de doamna de la “Sectia invitatii si vize” si am cerut permisiunea sa acord o intrebare. A acceptat si m-a invitat in biroul ei. Mi-a explicat procedura si necesarul, dupa care am spus incitat “O zi buna” si am iesit multumit ca se mai gasesc friendly faces. Dar nu am plecat din BMA, ci m-am asezat mai departe sa continui istoria. Si anume in acest moment se apropie de acelasi reprezentant a BMA cu asa o intrebare “cum pot sa il mai tin in tara?” referinduse la domnul care o acompania, nativ din Marea Britanie. Reprezentatul insa ii spune ca nu este posibil, din motiv ca cetatenii Marii Britanii intra in tara fara viza si li se permite doar 90 de zile sa stea in MD.

// Am uitat sa mentionez, au podea tare kon4enaia ca se simte fiecare pas ca un tropait de elefant, si sunetul pe care il fac doamnele cu naboika de fier te … asurzeste//

Revenim. Intentiile doamnei, cea cu domnul din Marea Britanie, aveau un temei destul de bun: “erau in proces de casatorie”. Din pacate, nu prea erau multe lucruri posibile de facut in cazul lui. Pentru ca el intrecuse deja termenul limita si din cite am inteles, i se va intenta proces verbal, si judecatorul va alege daca va fi sau nu amendat (asta am inteles ca e pedeapsa).

Aici a inceput momentul cind viitoarea sotie (printre altele, aveau peste 40 de ani, as risca sa spun ca intrec chiar 50) a inceput sa traduca spusele reprezentaului, in acelasi timp intonind cuvintele cit de ridicol posibil. La care englezul a avut reactia: “Be calm”

Iata asa, acum plec la baie si dupa asta imi contunui drumul mai departe. Mi s-a facut foame si am mers la Galbenus (fa click in caz ca vrei sa citesti si o mica continuare).

Ceva timp in urma, cineva mi-a spus, in momentul cind aveam nevoie de asta, chiar daca el nu stia asta, oricum mi-a spus-o: “Don’t judge me by who you think I am, I am who I am”.

O fraza care m-a facut sa imi dau seama de ce avem noi totusi aceste divergente de opinii, si de ce nu putem sa ajungem la un numitor comun cind dezbatem o oarecare tema. Si anume din motiv ca fiecare percepe lumea diferit. Iar aceasta diferenta rezulta din foarte multe, si cind spun foarte am in vedere chiar foarte multe!
Cele mai importante ar fi educatia, mediul in care am crescut, stereotipurile pe care le intilnim zi de zi, dar mai sunt si factori interni (presupun ca sunt interni) ca temperamentul, caracterul, “parerea personala”, si multe altele.

Si aici ar fi momentul sa ne dam seama ca de fapt noi nu avem cum sa stim adevarul despre orice lucru, situatie, eveniment, din motiv ca nu avem acces la toata informatia despre ce ne intereseaza. Nu putem judeca o persoana doar ca s-a afirmat intr-o oarecare masura si noua nu ne-a placut asta, este necesar de a intelege intentiile, beneficiile, si in cazul in care vrem sa criticam persoana, ar fi bine sa o facem cit mai constructiv. Dar totusi acest post nu este legat de critica si situatii.

Postul totusi se refera la perceptia, si cum cu ajutorul ei noi cream fiecare cite o lume a noastra, diferita de cea a prietenilor, a familiei, cream ceva specific noua, ca o amprenta, diferenta e ca noi suntem cei care o creionam in ce fel vrem, si nu o avem prestabilita dinainte.

Dar sa joci rolul de creator poate uneori insemna o povara. Pentru cineva poate fi foarte greu sa formam din noi si lumea inconjuratoare ceva frumos. Fie aceasta depresie, indispunere, you name it. Si atunci omul isi creaza o lume umbrita, sumbra, fara culori. Si o pastreaza astfel pina nu isi da seama ca trebuie sa treaca la o noua etapa, ca a venit timpul sa formeze o alta lume, cu iarba verde, cu aer montan, si rasaritul de dimineata.

Deviez, mult si bine… Dar totusi sper ca s-a inteles ideea principala. Fiti voi insiva, si nu judecati pe altii, deoarece nu stiti ce prezinta in totalitate identitatea lor, ci are loc efectul aisbergului, care la suprafata isi arata doar a zecea parte.

Noapte buna!

Even now I search for “sad music” that goes with my mood, but I only find “happy” stuff. But in the end it doesn’t really matter. You see, i have this thing were the song’s mood changes in accordance with mine, and i could be listening to the saddest song ever but still get a move on it, or it could be the total opposite…

But it’s not about music, it almost never was. It was my relations towards the things that surround me, everything that i do.

And i stick with Bjork’s “All is full of love”. I put it on automatic replay so i don’t have to find any other song.
It’s amazing… Sad though… Or at least this is the way i want to see it. In the end it seems like I create my own world. For the time being a sad one… lethargic. Thinking about… nothing. Seems to feel good, it may just seem but not actually feel this way.

I always like the Armenian folk music. Those people suffered the most of all known nations to me. To get a better picture of what i am talking about you might want to take a look at the movie Ararat. What i like about their music, is the aspect, or note of a “lost battle or war” that i always have a feeling is present when i’m listening it. I told my “mentor” (as i would refer to him) about the way i see it. But he disagreed with me. He said that he was feeling that the song comes from the heart, and it pictures love and peace. So i understood that it must be something else than just the mastery with what the composer creates this piece of art. He stores a part of soul in it, but apparently it’s not that what makes it beautiful. You feel so left out when what you believed in leaves you, as if you’re supposed to understand which way to take it. I feel stuck,… useless. Or is this the way i want to feel?

Examples of such songs: Kamantcha and Dle Yaman

I haven’t given up hope, yet. I still believe, in a way, in a better tomorrow. But my hopes seem to evaporate very fast.

I was supposed to drink tea while writing this, it’s cold now.